Mirela Iacob. I-am dat add pe fb după ce am prins-o într-un jam session la Gărâna Jazz. În loc de accept, îmi scrie:

Salut, ne cunoaștem de undeva?
Ce să zic? Nu, dar o să ne cunoaștem la un moment dat?

Am uitat unul de celălalt vreo cinci ani, până am devenit colegi de muncă. Eu țineam niște traininguri de programare, ea preda germană. Uneori ne vedeam pe coridoare. Salut-salut și zâmbete de complezență.

Într-o dimineață, am mers la muncă cu frică. Era una din zilele în care simțeam că ar fi fost mai bine să rămân acasă, în pat, să nu mă iau la trântă cu epilepsia. O zi portocalie, aproape roșie. Nesiguranță, cât cuprinde. La un moment dat, când nesiguranța se transformă în neputință, singurul lucru pe care-l mai poți face e să te întinzi pe jos, oriunde ai fi, ca să nu pici la întâmplare, ca un sac de cartofi. Mi-a fost mult timp jenă să fac chestia asta. Mai bine accidentat decât ciudat.

În timp ce așteptam liftul împreună cu câțiva colegi, a apărut Mirela. Cred că am apucat să-i zâmbesc tâmp, și pa. 1-2 minute de criză, de beznă – o mini-moarte. Măcar de-aș ști.

*
Deschid ochii. Sunt pe jos, mă uit împrejur, văd un grup de oameni speriați. Unii se uită cu milă. De ce? Mi se face frică instant. Cum mă cheamă? De ce sunt pe jos? Futu-i, ce să le zic ăstora?

Mai în spate e o tipă roșcată cu ochelari, oare de unde o știu? Mă privește cu tot dragul din lume. Asta sigur înțelege, înțelege tot! Se uită la mine ca și când s-ar uita la ea. Mă uit la ea ca și când m-aș uita la mine. Mă liniștesc, nu-mi mai e teamă. Și nici rușine. Sunt Bogdan, roșcata e Mirela. Începe o nouă zi.

*
Cum te cheamă?
Nu-ți zic! Ai trei încercări.
Ea stabilește mereu regulile jocului. M-am obișnuit. Nu-mi rămâne decât să negociez la sânge.
Cu ce literă începe?
Da, bine, altceva mai vrei?
Cinci încercări în loc de trei.
Mirela e de acord. Începem:
Raluca.
Nț.
Daniela.
Neah. (zâmbește)
Cipri.
Râde tare. Îmi place s-o fac să râdă, râsul ei e molipsitor.

Altfel, facem planuri, lucrăm împreună la proiecte de conștientizare, visăm la normalizarea dialogului despre epilepsie și despre alte subiecte tabu.

Și, dacă tot nu ne aducem aminte uneori cine suntem, ne jucăm de-a cum ne cheamă. Nici nu contează. Suntem best epi-friends forever! Și da, mi-a dat accept.

În primele zile de școală, dacă nu chiar în prima zi, doamna învățătoare a adus un ceas și l-a pus pe catedră. Un ceas de ăla mecanic, super enervant, ticăia și ne aducea în permanență aminte cât de greu trec orele. Într-o zi, ceasul a luat-o razna: acele s-au învârtit invers. Ne-am strâns toți în jurul lui în pauză, iar unul mai șmecher a dat verdictul: copii, ne facem bebeluși! L-am crezut. O oră, două, o zi, nu mai știu cât, l-am crezut toți, poate și el a crezut și i-a fost frică. Mă tot uitam la acele monstrului ăluia și mă simțeam tot mai mic și mai neajutorat. La un moment dat, parcă prea târziu, s-a trezit învățătoarea. A dat de două-trei ori cu ceasul de catedră. Nu se mai auzea niciun ticăit. Ne-am liniștit. Am prins curaj, l-am înghiontit în prima pauză pe ăla care ne speriase și l-am poreclit Sonerie.

Nu l-am văzut pe Sonerie de mai bine de treizeci de ani. Într-o zi, mi-a scris pe fb: colegu’, și eu am epi. De câțiva ani, dintr-odată. Iau medicamente. Mi-e frică să înot, să conduc, să merg cu fiică-mea în drumeții la munte…

Am mai povestit câteva minute. Am plănuit să reluăm legătura. Spre finalul conversației, l-am întrebat dacă își aduce aminte de ceas. Nu, a spus. Dar că ți-am zis Sonerie? Parcă. Am uitat multe și mulți. Mă salută oameni pe stradă și habar n-am cine sunt. Fiecare criză îmi șterge amintiri. Hai că mai povestim când ne vedem, mă așteaptă fiică-mea la un joc.

Ai grijă de tine.

Și tu.

Zi, Țuțu, care-i secretul tău?

O flotare, două minute de meditație și cinci minute de caligrafie, râde el. Zilnic, de când mă știu, no matter what! Mâinile lui trasează linii, cercuri, inimi. Inimi, da, asta văd eu când gesticulează Țuțu. Și, din când în când, câte o îmbrățișare. E un om cald. Bun. Exploziv.

Ești primul cu epilepsie pe care-l cunosc!

De fiecare dată când ne vedem, ne amintim chestia asta. Și o spunem iar și iar, pentru că știm amândoi că e obositor să te dai bengos și în momentele de vulnerabilitate. Ne-am ascuns zeci de ani, cât am putut. Ajunge.

Până nu de mult, Țuțu era pentru mine Ovidiu Hrin, fondatorul studioului Synopsis. Comunicare vizuală, design grafic. Caligrafie. Typopassage. Am trecut pe lângă el și lucrările lui de atâtea ori, dar habar n-aveam că are epilepsie. Hidden disease i se mai spune. O poți ascunde de alții. Până nu mai poți.

De câteva luni încoace, Țuțu e și o oră de liniște, în care nu depun absolut niciun efort ca să funcționez. Pot să mă uit în gol dacă am chef. Oricât am chef. Sau să mă opresc la mijlocul unei fraze și să nu mă străduiesc s-o termin. Țuțu nu se miră când îngheț. Și nici nu se îngrijorează. Înțelege tot, până la capăt, și se bucură, la fel ca mine, de liniște și solidaritate.

Și cum naiba faci flotări după ce ai o criză?
Din genunchi! se distrează Țuțu. Una dacă fac, știu că-s alive.

Râdem și comandăm humus. Cel mai tare din parcare, cum scrie pe meniu.

Florin citește, citește, citește. Ne îndeamnă să cumpărăm cărți românești, să le facem cadou apropiaților sau să le citim și să scriem despre ele pe grupul Un dar, o carte românească, pe care l-a înființat în 2021 și care are acum câteva mii de membri.
Nu urmează nicio zi de naștere în următoarea lună? Nu-i bai. Asta nu ar trebui să te împiedice să cumperi o carte românească și să scrii câteva cuvinte despre ea, zice Florin chiar în descrierea grupului.

Din când în când, schimb câteva vorbe cu tipu’ ăsta pe facebook. Într-o zi, după ce ne-am făcut încălzirea vorbind despre cărți, omul mi-a spus o poveste:
În copilărie am fost vecin cu o persoană bolnavă de epilepsie. Pe lângă povara bolii, aceasta purta și stigmatul dat de cei din jur, plus faptul că foarte puțini știau cum să o ajute când apăreau crizele. Am copilărit la țară, seara oamenii se strângeau la o vorbă în fața porților…

„Vine Mina, hai să mergem, nu vreau să o visez la noapte dacă i se face rău”.

„Dacă o chemi și pe Mina la cules, eu nu vin”.

Cam asta auzeam, copil fiind. Printre puținele locuri unde îndrăznea să vină Mina era la poartă la Mamaie. Din fericire, Mamaie a fost o femeie care, deși avea doar 3 clase, întotdeauna a reușit să fie peste cei din jur. Îmi amintesc de vorbele ei: „Mă fetelor, dacă o vedeți că se uită fix, să o prindeți de mână și să o lăsați jos, să nu vă speriați, să nu tipați sau să o luați la palme ca să o treziți, ea e mai speriată decât voi atunci”.

Ce face Mina acum? am întrebat.

A murit acum 4-5 ani, a răspuns Florin. Avea în jur de 75. Chiar era o persoană deosebită. Era cea mai frumoasă fată din sat. Mereu elegantă, se aranja, era un lucru rar pentru un sat în anii ‘80. Se distingea și prin cum arăta, și prin atitudine. Mamaie o îndrăgea și o proteja. Sincer, matern chiar. Oamenii erau speriați de necunoaștere, nu din răutate.

Necunoaștere, am scris și eu în fereastra mică. Necunoaștere.

Din când în când, mă gândesc la Mina. Și la Mamaie. Cum nu pot să le spun lor chestia asta, i-o spun lui Florin.